poveste despre copilarie, povesti si comoditate

in copilarie imi placea sa ascult discuri cu povesti. pe vremea aceea nu erau asa de multe desene animate la televizor (cel putin in primii ani din viata mea, cand am prins gustul povestilor) si mama sau bunica mai aveau si treaba, nu puteau sa stea mereu sa ne citeasca povesti. asa ca eu si fratele meu ne-am invatat sa ascultam povesti la pick-up. asa am ajuns sa cunosc o multime de povesti de la basmele lui Petre Ispirescu si ale fratilor Grimm, la povestile lui Ion Creanga sau Hans Christian Anderson...si acum imi amintesc de personaje prescum Mateias Gascarul, Asenel cea frumoasa, dar lenesa, familia Chit Chit, motanul incaltat, Cocoselul neascultator, muzicantii din Bremen, Print si cersotor si multi altii. si tot ascultand povesti incepusem sa invat vocile unor actori care dadeau viata personajelor. dintre toti erau doua voci pe care le-as fi recunoscut oricand: Ion Caramitru si Emil Hossu. pe atunci nu exista internet si nu era foarte usor sa gasesti pozele actorilor, asa ca pentru multa vreme cei doi actori au fost pentru mine numai voce. incepusem sa indragesc personajele pentru simplul fapt ca ei le dadeau viata. anii au trecut, am avut acces la din ce in ce mai multa informatie, acum filmele se gaseau pe toate drumurile, la televizor au inceput sa apara o multime de posturi care de dimineata pana seara difuzeaza numai si numai desene animate...eu am crescut, in locul povestilor la pick-up am inceput sa prefer sa citesc carti, apoi muzica a fost mai usor de gasit pe casete sau CD-uri si nu viniluri, asa ca vechiul meu prieten, pick-up-ul a fost abandonat intr-un colt, impreuna cu discurile copilariei mele. am ajuns apoi la liceu. atunci a fost prima mea intalnire cu teatrul...dar am uitat vocile care mi-au fost alaturi in diminetile cand mama avea treaba si nu putea sa stea cu noi sa ne citeasca (cu mine si cu fratele meu). acum cand ii puteam intalni, ii puteam vedea interpretand personaje, nu numai auzi, am uitat de ei si de magia vocii lor. a trecut liceul si a venit vremea sa merg la facultate. atunci m-am mutat la Bucuresti, in orasul in care sunt multe teatre...dar am fost mereu prea ocupata sa ma fac om mare si am uitat la ce visam cand eram copil. cand eram in ultimul an de liceu imi propusesem sa fac o multime de lucruri cand o sa locuiesc in Bucuresti: sa imi gasesc o camera de inchiriat la o mansarda din apropierea parcului Cismigiu, sa ma opresc sa savurez cafeaua in locuri pe care numai eu aveam sa le descopar, sa merg la teatru, sa iau lectii de pian si de tango...dar au urmat examenele la facultate si apoi m-am angajat si am considerat mereu ca o sa am timp si sa ma intorc la planul meu boem de la sfarsit de liceu si inceput de viata independenta. la teatru am mai ajuns de cateva ori si, desi acum cei doi actori din copilaria mea nu mai erau doar voci, aveau si chip si jucau intr-o multime de piese, am amanat mereu momentul in care sa merg sa ii vad...am considerat mereu ca o sa am timp si pentru ei si am gasit mereu altceva de facut, care imi parea mai important. si asta pana intr-o zi cand Emil Hossu a murit. deabia atunci mi-am amintit de diminetile cu parfum de poveste si de linistea si bucuria pe care mi-o aduceau discurile cu povesti. am regretat atunci ca am lasat comoditatea sa dea la o parte ceva ce un copil a visat odata: sa ii intalneasca pe cei care ii spuneau povesti in diminetile lipsite de griji ale copilariei. intre timp am scuturat comoditatea si am mers la teatru la o piesa in care sa joace si Ion Caramitru. nu mai era tanarul pe care il vazusem la televizor in filmele care au rulat dupa '89, dar vocea este neschimbata. cat despre piesa vazuta? o recomand din tot sufletul: Dineu cu prosti cu doi mari actori: Horatiu Malaiele si Ion Caramitru.

a coisa mais bela que ja vi

am ajuns in Portugalia. si nu oriunde, ci in minunata lor capitala Lisabona. ideea de a vizita Portugalia ma bantuia de mult...s-a accentuat dupa ce verisoara mea a stat o perioada mai lunga acolo pentru studii si s-a intors indragostita de portugalia. si la acest inceput de an minunea s-a intamplat: am primit pe mail o oferta cu excursie de weekend in Lisabona care pur si simplu nu putea fi refuzata. si uite asa, intr-un weekend cand in Bucuresti se anunta vijelie, frig si ninsoare, am plecat spre Portugalia.
Priveam pe geamul taxi-ul cu care am mers de la aeroport spre hotel si imi parea ca ma aflam intr-un film vechi (numai ca in loc sa fie alb negru era viu colorat): strazi inguste, majoritatea in panta si cu piatra cubica, case vechi cu arhitectura aparte: nu foarte inalte, cu balcoane mici si cochete, intrari somptuoase ce te duceau cu gandul la povestile cu Ali Baba, peretii exteriori acoperiti de marmura si din loc in loc imbracati de verdeata (pentru cineva venit dintr-un oras acoperit de zapada verdeata lisabonei a fost o adevarata desfatare a simturilor). Prima dragoste cand am ajuns in Lisabona a fost Campo Pequeno: o corida construit in 1892 in stil maur,cu patru mici cupole in varful celor patru turnuri principale, transformata in prezent intr-un mare centru comercial.
Tinand cont de timpul scurt cat aveam sa stam aici, am planificat pentru a doua zi o excursie la Sintra, orasel descris de multi ca fiind o locatie situata intre vis si realitate.

stiam ca aici o sa gasesc frumosul castel Pena pe care il admirasem in mai multe ocazii in prezentari sau carti cu castelele Europei. Stiam ca o sa fie frumos, dar nu ma asteptam la peisajul de poveste in care am poposit.

in afara faptului ca totul in jur era verde si razele soarelui te mangaiau bland, intalneai la tot pasul minunatii care iti bucurau sufletul prin frumusetea lor: o fantana cu arhitectura maura...cladiri care mai de care mai aparte si mai colorate...


si nu doar ochii au fost vrajiti de lumea din jur...cafeaua aromata, minunatele pastel de nata si feluritele produse de patiserie dulci sau cu branza, peste sau pui au fost un adevarat rasfat.
am inceput vizitarea orasului cu cel mai bine pastrat castel medieval din Portugalia:Palacio Nacional. Poate sa fi fost diferenta de cultura sau poate izul de vechi care au dat atata farmec cladirilor...greu de spus, dar recunosc ca am fost fascinata de tavanele si camerele lor tapetate cu marmura.
privit de la exterior palatul parea o cladire rece si relativ saracacioasa, dar interiorul s-a dovedit a fi mult mai impresionant:camere bine intretinute in care au locuit din secolul 15 pana in sec 19 familiile regale ale Portugaliei, in care puteai admira piese de mobilier vechi si ramanei fermecat de tavanele din lemn frumos impodobite / pictate, care de altfel dadeau si numele majestuoaselor incaperi: sala lebedelor, sala cotofenelor sau sala blazoanelor.

istoria din aceste locuri nu cuprindea numai regi, mauri si constructii cu iz arab, ci si papusi Barbie din anii '60, caluti si alte jucarii din lemn, masinute si felurite jucarii din tabla care odata ce invarteai cheitza prindeau viata si te purtau in timp pana la anii copilariei.



in Sintra se afla Muzeul Jucariilor - o impresionanta colectie de soldatei de plumb (unii dintre ei fabricati in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial), jucarii egiptene de acum 3000 de ani, trenulete din ani 1930, masinute de toate formele si dimensiunile (istoria in miniatura a unor modele celebre precum Ferrari sau Porsche ), papusi de toate marimile si din toate generatiile (se gasesc aici papusi Ken si Barbie din editii aniversare sau create special pentru Japonia sau Barbie Dior ), casute amenajate atat de detaliat incat te astepti sa prinda viata papusile din ele si sa te invite la un ceai si o prajitura (totul servit binenteles in micile servicii de portelan ce puteau fi admirate in vitrine). adunate de un pasionat al jucariilor de-a lungul a peste 50 de ani, jucariile sunt o adevarata lectie de istorie pentru copii si adulti.

am parasit apoi zona civilizata si am pornit spre castelul Maur si Pena. drumul s-a dovedit a fi destul de lung, cu atat mai mult cu cat urcarea serpuita se face prin padure si nu prea vedeam unde se afla destinatia...
poate unii prefera varianta comoda a parcurgerii drumului cu autobuzul local sau cu masina, dar eu recunosc ca mersul prin padure, pe cararile mici si intortocheate, inconjurata de verdeata si stanci, m-a ajutat sa ma integrez mai usor in peisajul care ma astepta in varful muntelui: Castelo dos Mouros - o intindere imensa de creneluri, turnuri, trepte si curti interioare amplasate in varful stancilor ce dateaza din secolele 8-9. in prezent nu a mai ramas mare lucru din aceasta mareata constructie cu destinatie militara, in afara zidurilor si a catorva panouri care sa povesteasca pentru curiosi cum arata odata castelul si ce reprezinta pietrele sau grotele din jur...dar de aici de sus se poate admira orasul Sintra.
Ca un mic Gulliver privind la Lilliput...Palacio National pe care l-am vizitat mai devreme parea acum o incapere mica in zare...vedeam acum, de sus, cararile incalcite pe care am ajuns la castel si diverse cladiri care, desi parea ca am trecut destul de aproape de unele dintre ele la urcare, ne erau cu totul straine, fiind perfect ascunse de hatisul de pomi si stanci. Imi venea mereu in minte (probabil aerul rarefiat imi afectase neuronul) replica lui DiCaprio din Titanic "I'm the king of the world".
Asta e senzatia care te incearca acolo sus, printre zidurile castelului Maur, unde nu esti decat tu, cerul...si undeva in zare, Oceanul.
Privind in zare, printre creneluri, se putea deslusi in apropiere si extravagantul Palacio da Pena. Situat la aproximativ 1500 de metri inaltime, castelul este un amalgam de forme si culori, de istorie, arhitectura si poveste, o combinatie de turnulete si arcade maure si gothice, creneluri in stil manuelin si o multime de decoratiuni baroce. Este spectaculos tocmai prin non conformismul sau, prin culorile aparte si imbinarea ciudata, dar atractiva, a mai multor stiluri, prin pozitionarea sa aproape de nori, dar si cu vedere la Ocean, cu multa verdeata in jur, dar deasupra lumii. Si ca spectacolul sa fie complet, am vizitat Pena la ora apusului, cand soarele isi trimitea ultimele raze ale zilei printre creneluri si prin ferestrele palatului.
Dupa o zi in taramul de vis numit Sintra a urmat vizitarea mai amanuntita a Lisabonei.
Am inceput cu o scurta plimbare prin Praça dos Restauradores si apoi prin port pentru a savura aerul estival al zilei (accentuat si de poposirea in port a unui gigantic vas de croaziera); incalziti de razele soarelui am pornit spre Belem, un cartier relativ marginas aflat pe malul raului Tejo. Prima oprire a fost la Manastirea Jeronimilor. Exteriorul impunator iti lasa impresia unei cladiri reci, incarcate de dantela din ciment. Odata intrat in curtea interioara te trezesti intr-un spatiu perfect pentru meditat /citit / scris...ma si vedeam fie cu o carte citind la umbra pomisorilor din curte, fie cu laptopul in brate asezata undeva la soare, prin firidele cladirii. nu ma puteam satura sa ma invart si sa privesc acele dantelarii...acele coloane, balcoane, arcade, o nebunie de ornamente a caror frumusete era definitivata de jocul de lumini si umbre creat de razele soarelui. un coltisor de rai ce trebuie admirat, savurat si pastrat in inima pentru momentele cand nebunia unei zile de lucru te epuizeaza si simti nevoia sa faci o pauza si sa te retragi intr-un loc frumos, unde iti poti lasa sufletul sa isi traga sufletul (sau cum spunea Marin Sorescu "un loc de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului").
ne-am dezlipit cu greu de manastire si am pornit spre plaja, in directia unde ne astepta faimosul Torre de Belem. La o prima vedere nu pare foarte inalt...dar e doar o impresie: are 5 etaje si urcarea se face pe niste scari destul de inguste si spiralate.
de la ferestrele turnului putea fi admirat Monumento a los Conquistadores, statuia similara statuii lui Hristos din Rio de Janeiro si chiar maretul pod Vasco da Gama. Dupa ce am urcat si am coborat pe la toate etajele turnului si am cercetat toate camarutele si ferestrele de la fiecare etaj, am poposit putin la cafeneaua din port pentru a savura cateva delicatese alaturi de o cafelutza fierbinte si pentru a mai privi odata intinderea albastra de netulburat a raului Tajo si paznicul sau dantelat, Turnul Belem.
The night was still young...asa ca am adaugat in tura noastra si un castel care parea sa fie situat in mijlocul orasului. Spun parea pentru ca odata ce am inceput sa urcam pe stradutele inguste, parea ca tinta noastra se ducea tot mai departe. cand am ajuns aproape de castel am realizat ca puteam urca si cu un lift (care indica etajul 7 in dreptul casieriei castelului), dar a fost mai bine: din comoditate probabil urcam cu liftul si ratam farmecul colindarii pe stradutele astfaltate cu piatra cubica presarate cu casute colorate sau impodobite cu faianta. Castelul Sao Jorge aduce mai mult cu castelele din povestile cu cavaleri: ziduri drepte, cu creneluri, turnuri patratoase...cu o multime de curti prin care sa te invarti ca intr-un labirint.
Dar indiferent cat de sobre erau aceste ziduri, priveliste pe care o ofereau asupra Lisabonei era demna de cel mai romantic moment dintr-un film de dragoste. De aici de sus se vedeau toate: cladirile din oras, portul, podul Vasco da Gamma, cerul de un albastru indigo cu norisori albi si pufosi si ultimele raze ale soarelui inainte de apus. Si ca senzatia de rai sa fie completa, in jurul castelului se plimbau in voie mai multi pauni si paunite, nestingheriti de valurile de vizitatori.
Am incheiat scurtul sejur la Lisabona cu o calatorie cu funicularul care ne-a urcat pana la Bairro Alto. Dupa cum ii spune si numele, cartierul este situat la inaltime, oferindu-ne un alt unghi din care sa putem privi de sus furnicarul orasului si dandu-ne ocazia sa admiram zidurile castelui Sao Jorge, vizitate cu o seara inainte. In afara panoramei si aici stradutele inguste ofera privelisti aparte: fie ca sunt cladiri imbracate de sus si pana jos cu placute de faianta, sau cladiri viu colorate, fie drumul coboara in trepte oprindu-se acolo unde pamantul se intalneste cu apa (sau cel putin asa iti lasa impresia).
Asta este cel mai fascinant la Lisabona: cand spui ca ai vazut ceva superb, care te-a cucerit, continu plimbarea pe strazile mici ale capitalei portugheze si te trezesti in alt loc parca si mai frumos ca primul, cu cladiri si mai interesante si peisaje care iti taie respiratia. diferite ca arhitectura si stil, toate obiectivele din lisabona si din jurul orasului te cuceresc iremediabil.

friends will be friends (II)

de-a lungul vietii intalnim multi oameni; ne-am pripi sa ii numim pe toti prieteni...marea lor majoritate se ridica la rangul de cunostinte sau (fosti) colegi de scoala/serviciu, putini raman prieteni. din liceu am ramas cu multi astfel de cunoscuti, dar numai doi mi-au ramas si prieteni...nu ii vad prea des, ne auzim mai mult la telefon sau pe internet, dar stiu ca sunt acolo si oricand vorbesc cu ei pare ca mai ieri ne-am vazut ultima data; e ciudat: simti mai mult repros in voce de la cei cu care nu ai avut prea multe de impartit daca nu ai mai dat nici un telefon sau nu ai mai iesit la o cafea / o bere...decat de la prieteni, care sunt mereu bucurosi cand te aud la telefon sau cand va intalniti.
cu buna mea prietena din liceu am pastrat legatura in timpul facultatii (ea a studiat in ploiesti, unde s-a si stabilit, eu fiind in bucuresti); desi pe vremea aia internetul nu era asa raspandit si nici telefoanele mobile nu erau accesibile si pe toate drumurile, reuseam sa ne vedem si sa auzim una de cealalta mai des prin scrisori. poate pentru generatiile de acum pare demodat si ineficient, dar trebuie sa recunosc ca o scrisoare este mai personala decat un mail. acum incercam sa luptam cu distanta si cu agitatia de zi cu zi si sa fim parte una din viata celeilalte; ea are o fetita adorabila pe care nu am mai vazut-o de aproape un si pe care vreau sa o cunosc, acum fiind la varsta cand descopera lumea si este un motoras de intrebari si curiozitati. anul trecut am reusit sa ne rezervam o zi in care sa colindam bucurestiul si sa stam la povesti ca in anii de liceu. sper sa reusim si anul asta, macar o zi...

saptamana care a trecut m-am intalnit cu un prieten pe care nu il mai vazusem tot cam de un an.l-am gasit neschimbat, zambitor si cu o gramada de povesti cum il stiam. era ca si cum timpul cand nu ne-am vazut nici nu a existat; nu eram doi straini, ci doi oameni care au iesit la cafea sa mai stea de vorba. e uimitor cum poti sa schimbi numai doua - trei vorbe - ce filme ai mai vazut, ce carti ai mai citit, ce locuri ai vizitat sau urmeaza sa vizitezi - si brusc timpul cat nu v-ati vazut parca dispare; parca a fost mereu langa tine. ce e placut cand te intalnesti cu prieteni care desi ii simti apropiati, ii vezi rar, este ca poti sa te vezi pe tine in ochii lor, poti sa vezi cum ai evoluat ca om. poti sa ai mereu incredere in ei ca nu te vor lasa sa te transformi intr-un om rau, lipsit de valori, iti vor aminti mereu de visele tale si nu te vor lasa sa te indepartezi de ele...they will keep you true!


vorbeam cu o prietena cu ceva timp in urma despre "rostul cosmic" pe care il are orice om care apare in viata ta; cum viata iti scoate in cale oamenii cu un scop...eu prefer sa cred ca intreaga viata e un spectacol la care alegi doar sa stai spectator si sa aduni invataminte, sau alegi sa participi si inveti pe parcurs. de la orice om ai ceva de invatat: fie ca inveti cum sa nu te comporti ( pe principiul nu vreau sa devin ca X), inveti cum sa ai grija cui acorzi increderea ta si cat de mult lasi oamenii sa se apropie de tine, in cine sa ai incredere si in cine nu, dar inveti si sa razi, sa te bucuri de lucrurile marunte, sa te bucuri de ceea ce ai si sa nu iti irosesti viata alergand mereu in cautarea de mai mult/mai bun sau mereu cu ochii la ca are vecinu, uitand sa te bucuri de ce ai tu; sunt oameni de la care ai ce sa inveti profesional, oameni pe care ii poti lua ca model in viata de zi cu zi (pe zi ce trece sunt si mai mandra de alegerea nasilor), dar si oameni pe care preferi sa ii lasi in urma sau sa pastrezi o oarecare distanta cand te convingi ca nu aveti aceleasi principii de viata.

prietenii? ei apar in viata ta pentru a "participa" la modelarea caracterului tau; sunt genul de aparitii in urma carora viata ta nu mai e la fel. cand l-am cunoscut pe sotul meu, am fost inainte de toate prieteni si imi placea compania lui pentru ca ma facea sa ma simt mai buna, mai intelegatoare / ingaduitoare. cand viata ma aduce in acel punct cand nici eu nu mai stiu cine sunt, ei ma ajuta sa ma regasesc; cand uit sa zambesc, cand vad mai usor jumatatea goala a paharului si ceea ce nu am/nu stiu, ignorand ceea ce am, ei sunt acolo sa ma ajute sa vad jumatatea plina; cand nesimtirea celor din jur pare sa ma sufoce si ignoranta lor este ridicata la rang de arta - intotdeauna imi revin cu o cafea sau o convorbire cu un prieten. prietenii m-au ajutat sa devin cea care sunt azi...friends will be friends!

Jurnal de calatorie ... Praga

Calatorie ... mi-a placut sa calatoresc si pot insirui destul de multe amintiri de prin locurile prin care am fost. Nu sunt ahtiat dupa calatorii insa, nici dupa locuri exotice. Am descoperit in timp cateva locuri ce mi-au placut si pe care le-as vizita si revizita cu placere. Praga e unul din acestea ...
Praga. As avea mult de povestit ce am invatat, aflat in timp despre oras, despre istoria lui dar si depre frumusetea unui conglomerat arhitectonic atat de bine conservat.
Am facut mai zilele trecuta o escapada de patru zile in Praga. Mi-am adus aminte detalii care m-au facut sa iubesc orasul asta de atata vreme. Strazile inguste si intortocheate ale orasului vechi, parcurile suprinzatoare pe care le gasesti intre cladiri vechi de sute ani, un oras viu prin multimea de turisti dar si prin atat de multe case pastrate peste secole.
Am avut norocul de vreme, foarte buna dupa standardele Pragai - acolo unde ploua sau sunt nori 3/4 din an (si credeti-ma ca stiu ce spun) - si de un inceput de primavara ... atat de cald, luminos si colorat.

Primavara in parcul Petrin.

Praga.
Mie imi plac orasele incarcate de istorie, acolo unde gasesti marturia secolelor pe stradutele inguste, unde un detaliu te duce cu mintea in vremuri de demult despre care ai auzit doar. Si visezi ...

Praga e un astfel de oras. E locul in care vei gasi orasul de la 1300 inconjurat incet de straturile secolelor care vin dupa. E locul unde nu vei vedea amestecul de sticla, otel si arhitectura baroca unele langa celelalte. Frumusetea Pragai consta in pastrarea orasului si acolo unde au creat constructii noi in mijlocul cartierelor vechi s-a chinuit sa integreze arhitectonic, chiar daca au folosit fatade noi ... nu sunt ostentativ diferite.

Podul Carol si orasul vechi vazute de sus ...

Praga e orasul care a stiut sa-si pastreze istoria. Chiar si in perioada in care "avantul socialist" a stricat multe alte orase din zona de influenta a pactului de la Varsovia. Am vizitat si cartierele noi. Sunt, in parte, ca la noi. Cartiere de blocuri ca niste cutii de chibrite mari. Arata la fel de anost. Ce face diferenta imensa este ca sunt in zonele exterioare - nu au construit in mijlocul orasului vechi, ci in afara lui, unde ar fi fost teoretic mahalaua Pragai. Si mai este ceva care le diferentiaza, chiar foarte mult - au construit rarefiat, au intins cartierul cat a fost nevoie ca sa existe spatiu intre blocuri, spatiu umplut cu verde. Si nu au inghesuit noile generatii de blocuri intre cele mai vechi. Arata comuniste si blocurile lor ... dar ai loc sa respiri, sa parchezi masina, sa vezi un parc verde si copaci intre blocuri ... nu au fost meschini.

Am sa las cateva fotografii sa vorbeasca despre oras.

Palatul regal si catedrala St. Vitus vazute de pe podul Carol

Podurile de pe raul Valtava vazute din Vyshehrad.
In fundal palatul regal si catedrala.

Orasul vechi si podurile peste rau vazute din observatorul de pe dealul Petrin.

Regele Carol si cele 4 neveste

Turnul de la capatul podului
dinspre orasul vechi

Mi-am adus aminte de anul petrecut in Praga, de lungile plimbari pe jos de cascat gura si admirat orasul. De stradute, de piata veche, de multele biserici mai mici sau mai mari atat de frumos ornate, de istoria orasului, cele cateva crampeie pe care le-am stiut.

Daca aveti timp si puteti ... mergeti la Praga. Dar nu incercati sa faceti un circuit ... mergeti prin oras. Luati un ghid scris care sa va povesteasca despre istoria locurilor. Si inarmati-va cu rabdare si timp.

Si daca aveti norocul sa vedeti Praga primavara, intr-o dupaamiaza calda si insorita, merge-ti si in gradina palatului Senatului ... merita.

Minunate magnolii ... nu-i asa?

Ada stie ....

coada la...cultura

ma aflam zilele trecute in centru, la Universitate, cu diverse treburi de rezolvat. cum in zona parcarea nu este foarte la indemana, am lasat masina la arhitectura...putin mers pe jos nu a stricat nimanui. cand am ajuns in dreptul casei de bilete de la teatru am observat un lung sir de oameni care stateau civilizati, fara ingramadeala si fara prea mare zarva la coada. multimea se intindea pana in strada si chiar putin spre rosetti. desi era destul de frig si era sambata dimineata - ora la care marea majoritate inca se mai intind in pat sau isi sorb tacticosi cafelutza de dimineata (de multe ori si eu ma regasesc in aceasta majoritate) acei oameni stateau la coada sa cumpere bilete. este placut sa observi ca setea de cultura nu a murit; desi televiziunile incearca sa ne indobitoceasca cu emisiuni care mai de care mai deocheate si cu stiri din ce in ce mai violente, oamenii cauta linistea unei piese de teatru; desi in ultima vreme salile de cinema s-au inmultit in bucuresti si au aparut o multime de filme 3D si 6D, oamenii prefera teatrul. si nu spun asta doar de la acea coada la bilete...asta a fost doar o confirmare a ceea ce stiam deja: oamenii s-au saturat de non valori. daca nu ma credeti puteti incerca sa cumparati bilete la spectacole cu cateva zile inainte de reprezentatie...si o sa vedeti ca nu mai gasiti.
eu recunosc, nu am memorie si uit mare parte din piesele de teatru la cateva luni dupa ce le-am vazut. dar ce imi ramane in minte de la toate reprezentatiile la care am fost este momentul de final cand actorii fac reverenta de final si o sala intreaga se ridica in picioare si ii aplauda; este un moment emotionant cand multimea incearca in cele cateva minute de aplauze sa multumeasca pentru orele cand au uitat de griji, lasandu-se purtati in lumea magica a teatrului.
este placut sa vezi multa lume la un targ de carte sau la o librarie...decat sa ii vezi la mult anuntatele reduceri din marile complexe comerciale. este placut sa vezi ca desi din orice se cauta "senzationalul" si nu conteaza stirea sau adevarul, ci cat de mult se poate inflori si transforma in telenovela sau "stire bomba", oamenii cauta altceva: fie ca e o piesa de teatru, o seara la opera, o ora la patinoar sau de ce nu o cina la un restaurant linistit unde se aude in surdina muzica de pian.

the little things

Trec printr-o perioada mai agitata la munca; nu mai am timp liber ... si ii duc dorul. Acum as vrea sa ma pot duce la carturesti sa ma plimb printre randurile cu carti, sa aleg o carte la intamplare si sa o rasfoiesc sau sa ma uit la CDurile cu muzica si sa citesc titlul unei melodii si sa ma las purtata in timp la momentul cand am ascultat-o sau am dansat ...sa ies cu o prietena la o cafea sa mai povestim vrute si nevrute...sa merg prin parc...sa ma plimb pe strazi si sa privesc la vitrine, sa intru in magazinele care ma atrag, sa ma opresc la o cafenea si sa savurez o cafea si o prajitura...sa iau aparatul si sa pozez viata si locurile...si multe alte lucruri marunte pe care le neglijam atunci cand aveam timp, lasandu-ma prada lenei de weekend.
Toamna asta a fost chiar frumoasa: zile insorite, temperaturi mai mult decat rezonabile pentru jumatate de noiembrie. Si cand vad atata culoare in jur, zile vesele si insorite, prietene razand si povestind in timp ce merg pe strazi si admira vitrinele, iubiti care se tin de mana si pasesc visatori pe aleile parcurilor privind din cand in cand unul in ochii celuilalt si zambesc "esti atat de frumoasa" sau "ce norocoasa sunt", copilashi mici care abia ce au invatat sa mearga si acum topaie si chicotesc fericiti in jurul parintilor...nu am cum sa raman indiferenta.
Cu doua sau trei weekenduri in urma nu am mai rezistat. Era prea multa viata in jur ca eu sa stau inchisa in birou de dimineata pana seara. asa ca ne-am oprit la "magazinul de cafea" preferat sa luam cafea si am mers in parc:mmm, este superb sa bei cafeaua de dimineata in parc, intr-o zi insorita de toamna. aleile parcului erau acoperite de frunze rosii si galbene si din loc in loc se mai zarea si cate o frunza verde. desi era cald si se anuntase ca este ultimul weekend insorit din aceasta toamna, nu era multa lume in parc. erau cativa oameni care iesira cu cainii la plimbare...parinti sau bunici cu mititei jucausi care erau incantati de pietricelele gasite pe alei...cativa pasionati de fotografie ... indragostiti ... straini care vroiau sa afle despre romania mai mult decat dracula sau hagi ... batrani care stateau pe banca la soare si se bucurat cand mai intalneau si pe altcineva de varsta lor cu care sa stea de vorba ... din cand in cand mai aparea si cate un grup de tineri zgomotosi care se credeau singuri pe planeta si vorbeau cat puteau ei de tare si de vulgar, crezand ca asta ii face mai smecheri sau mai apreciati. A fost un inceput de zi minunat. Ce pacat ca nu fac asta mai des ...

Incep sa cred ca asa suntem conceputi: nu realizam cat de importante sunt micile bucurii de zi cu zi decat atunci cand ne sunt luate sau cum spun americanii "we take for granted". E normal ca soarele sa straluceasca dar nu iti dai seama cat de mult iti place sa straluceasca decat in zilele ploioase sau apasate de ceata; numesti program normal sau rutina cand bei cafeaua de dimineata alaturi de cei dragi, dar ii duci dorul atunci cand timpul nu iti permite si trebuie sa alergi la munca...pierzi timpul la televizor si spui "mi-e lene sa ies acum din casa" si cand nu ai timp tare ai vrea sa iesi, sa te bucuri de compania unui prieten sau sa evadezi putin din bucurestiul agitat si sa te retragi undeva la tara, la aer curat si multa liniste. o plimbare in parc? suna banal sau pentru unii chiar plictisitor, dar atunci cand timpul nu iti permite decat sa dormi si sa mananci si in rest munca si iar munca, gandul la linistea unei dupa amiezi in parc suna mai mult decat imbietor...sau o plimbare cu bicicleta, o ora pe un teren de tenis sau la un bazin de innot si toate celelate activitati pe care din comoditate le-ai dat la o parte atunci cand ai avut mult timp liber la dispozitie nu realizezi cat de importante sunt pentru tine decat atunci cand nu ai timp sa le faci si te trezesti spunand "ce as mai merge la ... daca as avea timp". da, de multe ori lasam comoditatea sa ne indeparteze de ceea ce ne place...mereu gandim "o sa am timp sa fac si asta".

Ne lasam prinsi in vartejul vietii si uitam de noi, de micile lucruri care dau culoare vietii: uitam de prajiturile mamei si de felul in care i se lumineaza fata cand te vede, de placerea de a citi o carte sau a savura o cafea in parc sau in gradina, de bucuria revederii cu o prietena din liceu cu care sa depeni amintiri, de felul in care vantul iti flutura parul intr-o zi de toamna, de cafeneaua unde mergeati impreuna cand v-ati cunoscut, de plimbarile prin parc pentru a cauta primele semne de primavara, de cofetaria unde ai mancat cele mai bune prajituri, o cina romantica intr-un restaurant din brasov, un concert la malul marii, cautarea ultimei carti scrise de autorul preferat sau a ultimului album cu muzica scos de o trupa care iti place, strugurii mancati direct din vita de vie de la bunica si nu din standurile de la supermarket, o partida de sah jucata intr-o dupa amiaza linistita de weekend, un episod din Ally McBeal, un drum in miez de noapte in celalalt capat al orasului ca sa mananci cea mai buna shaorma din oras sau pana la magazinul cu clatite, un cer senin de vara cand stai si cauti carul mare ... e pacat sa ne traim viata in alb si negru cand petele de culoare sunt atat de usor de obtinut.

Magnificent

O noapte magica. Stiam cu mai multe luni inainte ca o sa ajung la Roma sa imi vad trupa preferata in concert, dar nu am realizat asta cu adevarat decat atunci, pe stadionul Olimpic, cand o mare de oameni aclama isterica si din toate directiile se vedeau bliturile dornice sa imortalizeze intrarea in scena a celor de la U2.
Si-au facut aparitia cu jumatate de ora mai tarziu fata de programul initial...au fost 30 de minute lungi in care toti cei prezenti pe stadion au aplaudat, au facut valuri, au tropait din picioare, au aclamat...si nebunia a atins punctul culminant cand membrii trupei si-au facut aparitia la intrarea pe stadion: 75000 de oameni s-au ridicat si au inceput sa aplaude, sa tipe; bliturile aparatelor de fotografiat erau mai ceva ca o invazie de licurici; toata lumea incerca sa surprinda momentul pe camera video, telefon, aparat sau direct in suflet. Odata ajunsi pe scena publicul a fost la picioarele lor: nimeni in jur nu se auzea facand galagie, toti sorbeau din priviri scnea si ecranul urias de deasupra scenei pentru a surprinde fiecare miscare a trupei; fiecare final de melodie era urmat de un ropot de aplauze.
concertul nu a fost lipsit de momentele umanitare...efectele de lumini au dat un plus de maretie evenimentului; Bono este de invidiat pentru dinamism; la cei 50 de ani ai lui a alergat pe scena si pe cercul exterior...s-a agitat...a cantat...a pus suflet si a daruit publicului o noapte de neuitat.
e greu sa exprim in cuvinte ce am simtit. pe parcursul concertului am trecut de la fluturasi in stomac la aparitia formatiei - la incantare cand am auzit pentru prima data pe viu vocea lui Bono - bucuria de a trai un astfel de eveniment - nostalgie la melodii precum One, Mysterious Ways sau Until the end of the world - sentimentul ca se taie respiratia si ochii sunt invadati de lacrimi in momentul in care trupa a inceput sa cante "I Still Haven't Found What I'm Looking For" si toata sala era in picioare si canta melodia. Melodia era semnal de incepere pentru o coregrafie speciala; am avut norocul sa fiu in tribuna care a participar la un moment cu totul si cu totul aparte: atunci cand a inceput melodia "I Still Haven't Found What I'm Looking For" ne-am ridicat cu totii in picioare si am tinut deasupra capului o foaie de hartie pe care am gasit-o pe scaun la intrarea pe stadion. Noi am avut o bucata de hartie alba - eram o parte din litera E care alcatuia cuvantul "One". Momentul a iesit superb. Bono s-a oprit din cantat, a oprit si instrumentele si se uitau toti cei patru membrii ai formatiei la tribunele unde se vede scris cu alb pe fundal rosu "One" si in laterale steagul Irlandei si cel al Italiei si toata multimea adunata acolo canta in locul lor.
(scurt filmulet cu coregrafia din pacate nu are si sonorul din sala)

am avut placerea sa ascult si melodii mai vechi care m-au facut sa indragesc aceasta trupa (One, With or without you, Sunday Bloody Sunday) dar si melodii de pe ultimul album (concertul s-a incheiat cu melodia care imi place cel mai mult de pe acest album: Moment of surender).


au fost doua ore magice. Bono si colegii sai de trupa au dovedit ca isi merita renumele: de la vocea inconfundabila - la miscare scenica - la pregatirea atenta a fiecarui detaliu al spectacolului - la interpretarea deosebita a portiunii din melodia Miss Sarajevo interpretata in versiunea initiala de Pavarotti - la felul in care a aratat tuturor ca isi face meseria cu placere, cu pasiune...au aratat ca sunt un grup de prieteni care au ceva de spus lumii si o fac atat de bine de atata timp.
"I was born to sing for you

I didn't have a choice but to lift you up
And sing whatever song you wanted me to"