the little things

Trec printr-o perioada mai agitata la munca; nu mai am timp liber ... si ii duc dorul. Acum as vrea sa ma pot duce la carturesti sa ma plimb printre randurile cu carti, sa aleg o carte la intamplare si sa o rasfoiesc sau sa ma uit la CDurile cu muzica si sa citesc titlul unei melodii si sa ma las purtata in timp la momentul cand am ascultat-o sau am dansat ...sa ies cu o prietena la o cafea sa mai povestim vrute si nevrute...sa merg prin parc...sa ma plimb pe strazi si sa privesc la vitrine, sa intru in magazinele care ma atrag, sa ma opresc la o cafenea si sa savurez o cafea si o prajitura...sa iau aparatul si sa pozez viata si locurile...si multe alte lucruri marunte pe care le neglijam atunci cand aveam timp, lasandu-ma prada lenei de weekend.
Toamna asta a fost chiar frumoasa: zile insorite, temperaturi mai mult decat rezonabile pentru jumatate de noiembrie. Si cand vad atata culoare in jur, zile vesele si insorite, prietene razand si povestind in timp ce merg pe strazi si admira vitrinele, iubiti care se tin de mana si pasesc visatori pe aleile parcurilor privind din cand in cand unul in ochii celuilalt si zambesc "esti atat de frumoasa" sau "ce norocoasa sunt", copilashi mici care abia ce au invatat sa mearga si acum topaie si chicotesc fericiti in jurul parintilor...nu am cum sa raman indiferenta.
Cu doua sau trei weekenduri in urma nu am mai rezistat. Era prea multa viata in jur ca eu sa stau inchisa in birou de dimineata pana seara. asa ca ne-am oprit la "magazinul de cafea" preferat sa luam cafea si am mers in parc:mmm, este superb sa bei cafeaua de dimineata in parc, intr-o zi insorita de toamna. aleile parcului erau acoperite de frunze rosii si galbene si din loc in loc se mai zarea si cate o frunza verde. desi era cald si se anuntase ca este ultimul weekend insorit din aceasta toamna, nu era multa lume in parc. erau cativa oameni care iesira cu cainii la plimbare...parinti sau bunici cu mititei jucausi care erau incantati de pietricelele gasite pe alei...cativa pasionati de fotografie ... indragostiti ... straini care vroiau sa afle despre romania mai mult decat dracula sau hagi ... batrani care stateau pe banca la soare si se bucurat cand mai intalneau si pe altcineva de varsta lor cu care sa stea de vorba ... din cand in cand mai aparea si cate un grup de tineri zgomotosi care se credeau singuri pe planeta si vorbeau cat puteau ei de tare si de vulgar, crezand ca asta ii face mai smecheri sau mai apreciati. A fost un inceput de zi minunat. Ce pacat ca nu fac asta mai des ...

Incep sa cred ca asa suntem conceputi: nu realizam cat de importante sunt micile bucurii de zi cu zi decat atunci cand ne sunt luate sau cum spun americanii "we take for granted". E normal ca soarele sa straluceasca dar nu iti dai seama cat de mult iti place sa straluceasca decat in zilele ploioase sau apasate de ceata; numesti program normal sau rutina cand bei cafeaua de dimineata alaturi de cei dragi, dar ii duci dorul atunci cand timpul nu iti permite si trebuie sa alergi la munca...pierzi timpul la televizor si spui "mi-e lene sa ies acum din casa" si cand nu ai timp tare ai vrea sa iesi, sa te bucuri de compania unui prieten sau sa evadezi putin din bucurestiul agitat si sa te retragi undeva la tara, la aer curat si multa liniste. o plimbare in parc? suna banal sau pentru unii chiar plictisitor, dar atunci cand timpul nu iti permite decat sa dormi si sa mananci si in rest munca si iar munca, gandul la linistea unei dupa amiezi in parc suna mai mult decat imbietor...sau o plimbare cu bicicleta, o ora pe un teren de tenis sau la un bazin de innot si toate celelate activitati pe care din comoditate le-ai dat la o parte atunci cand ai avut mult timp liber la dispozitie nu realizezi cat de importante sunt pentru tine decat atunci cand nu ai timp sa le faci si te trezesti spunand "ce as mai merge la ... daca as avea timp". da, de multe ori lasam comoditatea sa ne indeparteze de ceea ce ne place...mereu gandim "o sa am timp sa fac si asta".

Ne lasam prinsi in vartejul vietii si uitam de noi, de micile lucruri care dau culoare vietii: uitam de prajiturile mamei si de felul in care i se lumineaza fata cand te vede, de placerea de a citi o carte sau a savura o cafea in parc sau in gradina, de bucuria revederii cu o prietena din liceu cu care sa depeni amintiri, de felul in care vantul iti flutura parul intr-o zi de toamna, de cafeneaua unde mergeati impreuna cand v-ati cunoscut, de plimbarile prin parc pentru a cauta primele semne de primavara, de cofetaria unde ai mancat cele mai bune prajituri, o cina romantica intr-un restaurant din brasov, un concert la malul marii, cautarea ultimei carti scrise de autorul preferat sau a ultimului album cu muzica scos de o trupa care iti place, strugurii mancati direct din vita de vie de la bunica si nu din standurile de la supermarket, o partida de sah jucata intr-o dupa amiaza linistita de weekend, un episod din Ally McBeal, un drum in miez de noapte in celalalt capat al orasului ca sa mananci cea mai buna shaorma din oras sau pana la magazinul cu clatite, un cer senin de vara cand stai si cauti carul mare ... e pacat sa ne traim viata in alb si negru cand petele de culoare sunt atat de usor de obtinut.

Magnificent

O noapte magica. Stiam cu mai multe luni inainte ca o sa ajung la Roma sa imi vad trupa preferata in concert, dar nu am realizat asta cu adevarat decat atunci, pe stadionul Olimpic, cand o mare de oameni aclama isterica si din toate directiile se vedeau bliturile dornice sa imortalizeze intrarea in scena a celor de la U2.
Si-au facut aparitia cu jumatate de ora mai tarziu fata de programul initial...au fost 30 de minute lungi in care toti cei prezenti pe stadion au aplaudat, au facut valuri, au tropait din picioare, au aclamat...si nebunia a atins punctul culminant cand membrii trupei si-au facut aparitia la intrarea pe stadion: 75000 de oameni s-au ridicat si au inceput sa aplaude, sa tipe; bliturile aparatelor de fotografiat erau mai ceva ca o invazie de licurici; toata lumea incerca sa surprinda momentul pe camera video, telefon, aparat sau direct in suflet. Odata ajunsi pe scena publicul a fost la picioarele lor: nimeni in jur nu se auzea facand galagie, toti sorbeau din priviri scnea si ecranul urias de deasupra scenei pentru a surprinde fiecare miscare a trupei; fiecare final de melodie era urmat de un ropot de aplauze.
concertul nu a fost lipsit de momentele umanitare...efectele de lumini au dat un plus de maretie evenimentului; Bono este de invidiat pentru dinamism; la cei 50 de ani ai lui a alergat pe scena si pe cercul exterior...s-a agitat...a cantat...a pus suflet si a daruit publicului o noapte de neuitat.
e greu sa exprim in cuvinte ce am simtit. pe parcursul concertului am trecut de la fluturasi in stomac la aparitia formatiei - la incantare cand am auzit pentru prima data pe viu vocea lui Bono - bucuria de a trai un astfel de eveniment - nostalgie la melodii precum One, Mysterious Ways sau Until the end of the world - sentimentul ca se taie respiratia si ochii sunt invadati de lacrimi in momentul in care trupa a inceput sa cante "I Still Haven't Found What I'm Looking For" si toata sala era in picioare si canta melodia. Melodia era semnal de incepere pentru o coregrafie speciala; am avut norocul sa fiu in tribuna care a participar la un moment cu totul si cu totul aparte: atunci cand a inceput melodia "I Still Haven't Found What I'm Looking For" ne-am ridicat cu totii in picioare si am tinut deasupra capului o foaie de hartie pe care am gasit-o pe scaun la intrarea pe stadion. Noi am avut o bucata de hartie alba - eram o parte din litera E care alcatuia cuvantul "One". Momentul a iesit superb. Bono s-a oprit din cantat, a oprit si instrumentele si se uitau toti cei patru membrii ai formatiei la tribunele unde se vede scris cu alb pe fundal rosu "One" si in laterale steagul Irlandei si cel al Italiei si toata multimea adunata acolo canta in locul lor.
(scurt filmulet cu coregrafia din pacate nu are si sonorul din sala)

am avut placerea sa ascult si melodii mai vechi care m-au facut sa indragesc aceasta trupa (One, With or without you, Sunday Bloody Sunday) dar si melodii de pe ultimul album (concertul s-a incheiat cu melodia care imi place cel mai mult de pe acest album: Moment of surender).


au fost doua ore magice. Bono si colegii sai de trupa au dovedit ca isi merita renumele: de la vocea inconfundabila - la miscare scenica - la pregatirea atenta a fiecarui detaliu al spectacolului - la interpretarea deosebita a portiunii din melodia Miss Sarajevo interpretata in versiunea initiala de Pavarotti - la felul in care a aratat tuturor ca isi face meseria cu placere, cu pasiune...au aratat ca sunt un grup de prieteni care au ceva de spus lumii si o fac atat de bine de atata timp.
"I was born to sing for you

I didn't have a choice but to lift you up
And sing whatever song you wanted me to"

am obosit

poate e criza sau poate doar rautatea orasului a inceput sa isi puna din ce in ce mai mult amprenta; peste tot numai secrete si discutii pe la colturi; daca ti se spune ceva invariabil la sfarsit ti se adauga "dar tine pentru tine". daca ceri cuiva ajutorul fie iti rade in nas, te duce cu vorba sau pur si simplu iti urla in gura mare cum trebuia sa faci de parca tu esti ultimul prost si era normal sa stii tot; m-am saturat de oameni care iti raspund la orice cu un oftat grav si isi dau atata importanta de parca numai ei si grijile lor sunt pe pamant si tu esti o simpla insecta pe lumea asta; ba chiar o insecta norocoasa ... ca doar ii cunosti pe ei.
m-am saturat sa vad mutrele acre cand pun o intrebare, de parca e un favor simplul fapt ca ma asculta; m-am saturat de lasat lucrurile asa doar pentru ca ne-am obisnuit cu ele; am obosit sa tot aud "ei, de parca nu stii ca asa e el / ea" ori de cate ori cineva in jur nu isi face treaba sau are un limbaj deplasat;
de ce nu putem raspunde amabil cand suntem intrebati ceva? de ce trebuie sa umilim un om inainte sa il ajutam? sa il punem sa isi calce pe mandrie si sa intrebe de cateva ori inainte sa ne decidem daca ii raspundem sau nu si eventual atunci sa o facem cu un aer superior; de ce nu putem respecta intimitatea si dreptul la o viata privata a celor din jur fara sa sunam ori de cate ori avem o problema de serviciu de care ne amintim deabia dupa ce am plecat de la biroiu; de ce trebuie sa facem scandal ca sa iesim in evidenta? de ce nu putem fi remarcati doar pentru ca ne-am facut treaba sau pentru ca am ajutat un coleg care avea nelamuriri?
acum daca esti amabil esti luat de fraier; cel la care apeleaza ceilalti cand ei nu au chef sa faca ceva...cei dupa care pot copia cand nu au chef sa isi forteze neuronul sa produca o idee. am ajuns la un punct in care refuzam sa punem mintea la contributie; stim numai sa avem pretentii; sa aratam cu degetul pe cel de langa noi care a gresit, fara sa ne uitam la noi cum ne purtam.
de ce trebuie eu sa ii accept si sa ii inteleg pe cei din jurul meu asa cum sunt dar ei sa imi atraga mie atentia cand am un comportament pe care ei il considera deranjant? e usor sa arati cu degetul, sa gasesti defecte in stanga si in dreapta, decat sa analizezi ceea ce zici si faci. am inchis ochii de multe ori si am tot dat o noua sansa, crezand ca a fost o intamplare...dar de fiecare data am ajuns sa regret - odata iertata o greseala ii face locul uneia noi.
recunosc, uneori ma las prinsa in nebunia din jur si raspund cu aceeasi moneda. partea trista e ca dupa asta tot eu am remuscari ... ma simt ciudat ca am spus ceva urat si imi vine sa imi cer scuze; de cele mai multe ori o fac...dar se pare ca si asta e un semn de slabiciune care atrage un comportament superior din partea celor din jur.

dar acum nu mai pot! am obosit sa ma las astrasa in mitocania din jur; nu asa am fost educata si nu in asa o lume vreau sa imi cresc copiii (bine, intai sa ii am...dar totusi). nu mai vreau sa ma prefac eu ca nu am auzit cand cineva injura mai ceva ca un birjar...naiva si eu sa cred ca daca am vrut sa lucrez in birou o sa am in jur numai oameni civilizati.
nu mai vreau sa raspund cu rautate...sa vanez greselile celor din jur; sa fac scandal pentru a primi ceea ce mi se cuvine sau numai pentru a fi bagata in seama. nu mai vreau "sedinte" si barfe pe la colturi; nu mai vreau sa aud "eh, asa e el / ea" si sa nu facem nimic sa indreptam un om care incalca orice regula sau nesocoteste orice sarcina de serviciu; vreau sa devin mai buna in meseria aleasa si doar atat, nu vreau politica; vreau sa pot invata de la cei din jur, fara sa imi fie rusine sa intreb.

acum cand ma gandesc la trecut realizez ca erau momente cand eram o familie, eram colegi in adevaratul sens al cuvantului...imi e greu sa imi explic cum s-a ajuns aici. probabil situatia incerta din jur ne-a adus aici, a scos la iveala ce e mai rau si mai urat in noi; probabil instinctul de supravietuire si-a spus cuvantul si am inceput sa ne aparam pe noi si sa ii eliminam pe cei din jur. haideti totusi sa ne amintim ca suntem oameni, sa scoatem din nou la suprafata bunatatea si intelegerea pentru cei din jur; sa incercam macar sa ii privim cu ingaduinta pe cei care gresesc, daca nu chiar sa incercam sa ii intelegem si sa ii ajutam. poate asa o sa inceapa si ei sa fie mai buni...poate asa o sa reusim, macar in lumea mica din jurul nostru, sa reinviem umanitatea si bunul simt. sa facem un exercitiu: in fiecare zi sa ne oprim inainte de a rani un om si sa incercam mai bine sa il intelegem; sa ajutam un om dezinteresat si fara sa ii reprosam nimic (prin cuvinte, gesturi sau tonalitate); sa incercam noi sa fim mai buni si apoi sa asteptam asta de la cei din jur.

mixed feelings

Shrek locuia "in The kingdom of far far away"...eu am regatul meu aflat, daca ar fi sa citam o melodie celebra "somewhere over the rainbow ". doar ca aici, in spatele curcubeului, nu e la fel de senin cum se vede in poza. cel putin nu acum...am ramas prinsa undeva intre doua stari: pe de o parte un proiect unde viitorul (si prezentul)era plafonare profesionala, care nu oferea posibilitatea unei imbogatiri a cunostintelor si nici macar ocazia sa exersez putinele cunostinte acumulate citind carti de profil, dar care oferea o stare de bine, de liniste...de ce nu de "caldutz" si ma numaram printre fericitii care mergeau cu placere la munca; pe cealalta parte un proiect cu tehnologii noi, unde nu ai timp sa te atasezi prea tare de o tehnologie ca trebuia sa inveti alta. totul e nou si necunoscut, nimeni sa te ajute, nimeni sa iti indrume pasii...asa ca nu e greu de inteles de ce varianta asta, desi promitatoare pentru viitorul meu in programare, nu este si o varianta care sa imi ofere momentele de liniste de care am nevoie.
la o prima vedere alegerea ar fi simpla: sa ma intorc la vechea indeletnicire. Sau cel putin asa parea la inceput...si cum nu se putea, timpul a trecut si odata cu distanta a disparut si valul de magie care invaluia fostul proiect; acum desi as vrea imi e greu sa mai cred ca totul e perfect, imi e greu sa nu vad minusurile si sa mai cred inca in viata idilica din acel proiect. poate daca nu mai ajungeam cateva zile sa lucrez din nou acolo...poate daca nu ne-am fi incrancenat toti sa ne intoarcem acolo, fiind dispusi la fel si fel de compromisiuri pentru a ramane intre "alesi"...poate daca nu eram atat de pornita pe noua aplicatie si pe atmosfera si tensiunea de acolo nu as fi vazut totul atat de negru; dar am vazut...si acum nu pot decat salvez ce a mai ramas: relatiile cu oamenii de acolo; dar sa ma intorc...
fire incapatanata de mica mi-a placut sa fac ceva pana fac bine. in scoala era mult mai usor ca in viata reala; erau putine materiile la care sa nu ma pricep...si in general si din asta faceam un motiv de incapatanare: eu nu stiu asta si cu asta basta...probabil important era sa fie ca mine, indifrerent cum era. dar si in scoala e important numele pe care ti-l faci; deobicei e suficient sa te pricepi bine la cateva materii si esti privit cu alti ochi la celelalte, ti se mai iarta greselile. am incercat si la munca la fel. m-am chinuit 5 ani sa lucrez la o aplicatie atat de mult incat sa imi iasa bine, incat sa nu ma sperie orice problema apare, incat sa imi pot asuma responsabilitatea si sa stau cu fruntea sus sustinand ceea ce am facut. acum pentru aplicatia respectiva parerea mea conteaza...e greu sa o pornesc acum din nou de jos; de la faza in care nu stiu si oamenii au diverse asteptari de la mine; nu imi place sa nu stiu sa fac ceva...orgoliul meu accepta numai portiuni mici de nestiinta; de la cantitati mai mari deja capata reactii adverse si nu mai reusesc sa controlez neuronul stingher si sa il focusez pe invatat. nu imi place sa ii dezamagesc pe cei din jur. stiu ca de cele mai multe ori sunt eu mai dezamagita decat ei...dar nu pot sa nu ma gandesc ca m-au cunoscut cand faceam ceva ce ma pricepeam, daca nu ma mai plac acum cand sunt un biet invatacel?

relaxare

a devenit mult prea cald in bucuresti ca sa ma mai pot relaxa. weekendul trecut am incercat cu o plimbare prin parc; am admirat trandafirii, lebedele, paunii, am citit la malul lacului in timp ce ciprian facea poze la multimea de barcute si hidrobiciclete ce se plimbau pe lac...a fost frumos, nimic de zis, dar foarte aglomerat. grupuri de tineri care se imbranceau si injurau, o multime de tinerele ce credeau ca toata lumea venise in parc sa le admire pe ele razand zgomotos sau biciclisti care considerau aleile parcului pista lor de intrecere faceau relaxarea putin mai dificila...dar odata ce am reusit sa fac abstractie de toti, am reusit sa imi mai incarc bateriile pentru o noua saptamana de lucru.
dar acum a venit si caldura...putin probabil sa mai existe un colt in bucuresti unde sa fie respirabil. asa ca am decis sa fac o scurta vizita la tara, mai ales ca este anotimpul capsunilor si al cireselor si nu exista capsuni mai bune ca cele mancate direct de la sursa: gradina bunicii.

daca cineva m-ar pune sa inchid ochii si sa imi imaginez un loc frumos, in care sa ma pot relaxa, pe langa balansoarul din curtea bunicii sau o poienita aflata langa un izvor in inima unei paduri de munte s-ar gasi cu siguranta un camp cu maci.
pe drumul de intoarcere spre bucuresti am trecut pe langa un astfel de loc si nu puteam ramane insensibila la frumusetea lui.
mai departe las pozele sa vorbeasca in locul meu

simpla prietenie sau legatura amoroasa?

traim intr-o societate plina de prejudecati. una din ideile preconcepute de care ne lovim este aceea ca intre un barbat si o femeie nu poate exista o prietenie platonica; gurile rele sustin ca fie unul dintre ei doreste ceva de la celalalt si nu e chiar asa platonic in intentii, fie daca nu a fost ceva...sau este in prezent...atunci cu siguranta va fi. oricare doi indivizi (el si ea) sunt vazuti de mai multe ori impreuna sunt luati in vizor de gura lumii care ii cupleaza si apoi ii barfeste pe la colturi. dar cum stim cand e numai gura lumii...sau cand o relatie evolueaza de la o simpla prietenie la o legatura amoroasa?
cand cei doi protagonisti sunt singuri povestea nici nu mai starneste interesul "publicului". de interes sunt cazurile in care cel putin unul dintre cei doi este casatorit sau cel putin implicat intr-o "relatie serioasa". atunci lumea ii catalogheaza pe ea ca fiind curva si pe el mare crai.
majoritatea acestor relatii se nasc la locul de munca; totul incepe cu o cafea...un zambet ... o conversatie. de multe ori acasa discutiile se concentreaza pe cheltuieli / datorii, problemele casei, probleme cu copiii si uitam de discutiile despre filme, carti, vise; conversatiile care ne faceau atata placere altadata acum sunt inlocuite de discutii legate de grijile cotidiene si fara sa ne dam seama, desi apreciem persoana de langa noi si suntem constienti de importanta acestor discutii, cautam compania altor persoane care fie ca fug, ca si noi, de seriozitatea discutiilor de acasa, fie sunt intr-o etapa a vietii cand inca pot savura discutiile despre nimicuri. poate ca la inceput sunt simple discutii, poate un flirt care aminteste de vremurile din'aintea casatoriei, poate doar nevoia nevinovata de a fi din nou cineva interesat de persoana noastra...si asa, discutand azi, iesind la cafea maine, ne trezim ca devenim dependenti de prezenta acestui nou prieten si ca intalnirea cu el/ea ne da un "avant" in plus cand ne ridicam dimineata din pat sa venim la birou. de aici pana la o relatie amoroasa nu e distanta prea mare. o sa spuneti acum ca daca gandim asa, toate casatoriile sunt sortite pieirii. dar nu, depinde de noi sa nu uitam sa zambim, sa nu renuntam niciodata la micile placeri cotidiene: o cafea bauta intr-o sambata dupa-amiaza in locul vostru preferat, o plimbare prin parc cu sotul / sotia, un film bun vazut impreuna, un dans pe melodia preferata; chiar daca nu ne putem cumpara oricand lucruri noi, putem incerca sa le combinam cu grija pe cele vechi si cu ajutorul unui fard sau a unei pieptanaturi noi sa aratam ca inca ne pasa cum aratam; nu uitati ca pe lista de "cumparaturi obligatorii" puteti oricand sa adaugati prajitura preferata a sotului/sotiei, o carte care stiti ca i-ar face placere celuilalt, o dulceata care ii aminteste de copilarie...
nu incerc acum sa dau sfaturi...nu sunt in masura. singura experienta o am din vietile altora pe care le-am vazut destramandu-se din astfel de neatentii, din lacrimile sterse si din inimile frante pe care am incercat cu grija sa le "lipesc" la loc. de ce am scris toate astea? poate mai mult pentru mine, sa ma ajute sa nu uit ce am ... sa imi aminteasca mereu ca oricat de grea e viata nu trebuie sa uitam sa stam de vorba cu cei dragi, sa ne bucuram de dragostea lor, sa pretuim micile placeri ale vietii, ca ele stau la baza frumoaselor povesti de dragoste spuse de bunici la gura sobei.

viata ca o panza de paianjen

Una din cartile mele preferate este “Panza de paianjen” de Cella Serghi. O carte buna, care te tine atent asupra evolutiei personajului principal: o tanara frumoasa, dintr-o familie saraca, dar care prin farmec si inteligenta ajunge sa se remarce si astfel sa fie acceptata in “lumea buna”. Ce mi-a atras oarecum atentia de la tanara domnitza si de la creionarea ei, era un tanar pe nume Alex. Ce era asa special la el…era farmecul pe care il exercita asupra ei. Cuvintele pe care i le spunea in clipele cand erau singuri, dependenta pe care i-o crease…incat o facuse sa uite de sotul ei, de viata ei, de tot ce era important pentru ea. Dar ce era mai iesit din comun era faptul ca in momentul in care ea nu ii raspundea la vorbele mieroase si la invitatiile lansate, el se “dadea lovit”, viata parea sa nu mai aiba sens fara ea (sau cel putin asa ii plangea ei in urechi) ca in secunda urmatoare sa il regasim alaturi de o alta muza, razand si bucurandu-se de viata. And that makes me wonder…oare cand cineva iti promite si luna de pe cer sau iti declara inflacarata iubire nascuta brusc si pe nepusa masa… cand pari ridicata undeva pe un piedestal facut parca special sa te astepte pe tine, oare cat de real e totul si cat e emotie exagerata sau si mai trist, cuvinte frumoase spuse pentru a rupe legatura ta cu pamantul si a te ridica pe un nurisor roz si pufos (roz pentru a sublinia dragalasenia momentului)? Te face sa pici pe ganduri si sa te intrebi daca sunt adevarate vorbele sau daca tu nu raspunzi, se intoarce “pe partea cealalta” unde il asteapta o alta prezenta blonda si fermecatoare, dispusa oricand sa-i ostoiasca dorul.
Daca am invatat ceva de la viata este ca nu e bine sa privesti in mod intentionat la partea posibil negativa a lucrurilor, cu atat mai mult cu cat ai atata nevoie sa crezi in partea lor frumoasa. Poti sa petreci nopti albe privind la luna si gandindu-te ca acum e cu alta si ii spune si ei ce altadata iti spunea tie, sau poti sa crezi ca intre voi a fost ceva real, frumos si care va dainui mereu in gandurile voastre…si va licari mereu cand va veti intersecta privirile. De multe ori ajuta sa ai un “Alex” care sa reprezinte tot ce e mai bun si mai frumos…pe care sa il idealizezi si care sa reactioneze de fiecare data asa cum ti-ai dori si care ar fi oricand dispus sa iti astearna lumea la picioare si sa o picteze in ce culori vrei tu. Un ideal pe care nu poti si nici nu ai vrea sa il atingi…pe care e suficient sa il stii undeva in lume pentru a-ti mentine vie speranta… pentru a zambi si a visa.

poveste de iarna

pentru 2009 in lista de "to do" ramasese o excursie la Praga. si cu putine zile inainte sa se termine anul am reusit sa imi indeplinesc si aceasta dorinta si am ajuns sa petrec Craciunul la Praga. iarna nu e un anotimp bun de vizitat, in general fiind preferate statiunile montane pentru sporturile de iarna ce pot fi practicate aici. Praga insa face exceptie: un oras frumos, cu stradute inguste pe care te poti pierde colindand si privind la vitrinele care mai de care mai atragatoare. in luna decembrie orasul este aranjat in spiritul sarbatorilor: cu pietele impodobite cu brazi si luminite, cu casute de lemn de unde poti cumpara vin fiert, pretzel sau kurtos kolacs, cu scena de unde seara se aud colinde.
dar nu despre praga vroiam sa va vorbesc...e greu de descris in cuvinte un oras ca praga si nu are cum sa impresioneze pe cineva numai din povestiri, trebuie vizitat.
la plecare, in aeroport, am hotarat sa imi caut o carte de citit...cea pe care o luasem de acasa nu ma incanta prea tare (si eram deja la jumatate...deci nu aveam sperante ca se va schimba ceva); asa am ajuns sa cumpar o carte numita "ratacirile fetei nesabuite". alegerea s-a dovedit a fi una buna...o lectura captivanta, scrisa intr-un mod aparte, nu cu un stil savant ci mai degraba unul pe intelesul tuturor, cu un limbaj "colorat" pe alocuri si detalii destul de intime spuse cu o normalitate dezarmanta.
ce e interesant e ca si in viata de zi cu zi intalnesti persoane nesabuite care ratacesc prin viata, persoane care nu stiu sau nu pot sa se multumeasca cu ceea ce au si umbla mereu in cautare de altceva. de-a lungul vietii cautam lucruri / calitati diferite la cei pe care ii vrem alaturi; daca in zbuciumul adolescentei ne tenteaza "smecherasul" grupului sau cel care e mai retras si invaluit in mister, in timp ajungem sa apreciem mai mult oamenii pentru ceea ce sunt in esenta si pentru ceea ce devenim noi in prezenta lor. sunt persoane, ca si eroina cartii, care prefera sa stie mereu pe cineva acolo, "caldutz" si cu bratele mereu deschide, cineva care se multumeste cu un strop de atentie si pentru care lumea nu mai are culoare si nici gust cand fiinta adorata isi ia zborul; si la aceasta persoana se intorc ori de cate ori ceva merge rau: fie ca viata e monotona sau prea-agitata si au nevoie de linistea unor brate dragastoase, ca se tem de singuratate sau ca pur si simplu au nevoie de dragostea cuiva ca sa isi linga ranile unor relatii nepotrivite sau sa isi consolideze increderea in fortele proprii. Autorul cartii nu ne da o solutie sa ne ferim de astfel de oameni, dar ii descrie suficient de detaliat incat sa ii recunoastem - micuta mea zanzi, poate daca citesti ii privesti cu alti ochi pe cei din jurul tau.