viata ca o panza de paianjen

Una din cartile mele preferate este “Panza de paianjen” de Cella Serghi. O carte buna, care te tine atent asupra evolutiei personajului principal: o tanara frumoasa, dintr-o familie saraca, dar care prin farmec si inteligenta ajunge sa se remarce si astfel sa fie acceptata in “lumea buna”. Ce mi-a atras oarecum atentia de la tanara domnitza si de la creionarea ei, era un tanar pe nume Alex. Ce era asa special la el…era farmecul pe care il exercita asupra ei. Cuvintele pe care i le spunea in clipele cand erau singuri, dependenta pe care i-o crease…incat o facuse sa uite de sotul ei, de viata ei, de tot ce era important pentru ea. Dar ce era mai iesit din comun era faptul ca in momentul in care ea nu ii raspundea la vorbele mieroase si la invitatiile lansate, el se “dadea lovit”, viata parea sa nu mai aiba sens fara ea (sau cel putin asa ii plangea ei in urechi) ca in secunda urmatoare sa il regasim alaturi de o alta muza, razand si bucurandu-se de viata. And that makes me wonder…oare cand cineva iti promite si luna de pe cer sau iti declara inflacarata iubire nascuta brusc si pe nepusa masa… cand pari ridicata undeva pe un piedestal facut parca special sa te astepte pe tine, oare cat de real e totul si cat e emotie exagerata sau si mai trist, cuvinte frumoase spuse pentru a rupe legatura ta cu pamantul si a te ridica pe un nurisor roz si pufos (roz pentru a sublinia dragalasenia momentului)? Te face sa pici pe ganduri si sa te intrebi daca sunt adevarate vorbele sau daca tu nu raspunzi, se intoarce “pe partea cealalta” unde il asteapta o alta prezenta blonda si fermecatoare, dispusa oricand sa-i ostoiasca dorul.
Daca am invatat ceva de la viata este ca nu e bine sa privesti in mod intentionat la partea posibil negativa a lucrurilor, cu atat mai mult cu cat ai atata nevoie sa crezi in partea lor frumoasa. Poti sa petreci nopti albe privind la luna si gandindu-te ca acum e cu alta si ii spune si ei ce altadata iti spunea tie, sau poti sa crezi ca intre voi a fost ceva real, frumos si care va dainui mereu in gandurile voastre…si va licari mereu cand va veti intersecta privirile. De multe ori ajuta sa ai un “Alex” care sa reprezinte tot ce e mai bun si mai frumos…pe care sa il idealizezi si care sa reactioneze de fiecare data asa cum ti-ai dori si care ar fi oricand dispus sa iti astearna lumea la picioare si sa o picteze in ce culori vrei tu. Un ideal pe care nu poti si nici nu ai vrea sa il atingi…pe care e suficient sa il stii undeva in lume pentru a-ti mentine vie speranta… pentru a zambi si a visa.

poveste de iarna

pentru 2009 in lista de "to do" ramasese o excursie la Praga. si cu putine zile inainte sa se termine anul am reusit sa imi indeplinesc si aceasta dorinta si am ajuns sa petrec Craciunul la Praga. iarna nu e un anotimp bun de vizitat, in general fiind preferate statiunile montane pentru sporturile de iarna ce pot fi practicate aici. Praga insa face exceptie: un oras frumos, cu stradute inguste pe care te poti pierde colindand si privind la vitrinele care mai de care mai atragatoare. in luna decembrie orasul este aranjat in spiritul sarbatorilor: cu pietele impodobite cu brazi si luminite, cu casute de lemn de unde poti cumpara vin fiert, pretzel sau kurtos kolacs, cu scena de unde seara se aud colinde.
dar nu despre praga vroiam sa va vorbesc...e greu de descris in cuvinte un oras ca praga si nu are cum sa impresioneze pe cineva numai din povestiri, trebuie vizitat.
la plecare, in aeroport, am hotarat sa imi caut o carte de citit...cea pe care o luasem de acasa nu ma incanta prea tare (si eram deja la jumatate...deci nu aveam sperante ca se va schimba ceva); asa am ajuns sa cumpar o carte numita "ratacirile fetei nesabuite". alegerea s-a dovedit a fi una buna...o lectura captivanta, scrisa intr-un mod aparte, nu cu un stil savant ci mai degraba unul pe intelesul tuturor, cu un limbaj "colorat" pe alocuri si detalii destul de intime spuse cu o normalitate dezarmanta.
ce e interesant e ca si in viata de zi cu zi intalnesti persoane nesabuite care ratacesc prin viata, persoane care nu stiu sau nu pot sa se multumeasca cu ceea ce au si umbla mereu in cautare de altceva. de-a lungul vietii cautam lucruri / calitati diferite la cei pe care ii vrem alaturi; daca in zbuciumul adolescentei ne tenteaza "smecherasul" grupului sau cel care e mai retras si invaluit in mister, in timp ajungem sa apreciem mai mult oamenii pentru ceea ce sunt in esenta si pentru ceea ce devenim noi in prezenta lor. sunt persoane, ca si eroina cartii, care prefera sa stie mereu pe cineva acolo, "caldutz" si cu bratele mereu deschide, cineva care se multumeste cu un strop de atentie si pentru care lumea nu mai are culoare si nici gust cand fiinta adorata isi ia zborul; si la aceasta persoana se intorc ori de cate ori ceva merge rau: fie ca viata e monotona sau prea-agitata si au nevoie de linistea unor brate dragastoase, ca se tem de singuratate sau ca pur si simplu au nevoie de dragostea cuiva ca sa isi linga ranile unor relatii nepotrivite sau sa isi consolideze increderea in fortele proprii. Autorul cartii nu ne da o solutie sa ne ferim de astfel de oameni, dar ii descrie suficient de detaliat incat sa ii recunoastem - micuta mea zanzi, poate daca citesti ii privesti cu alti ochi pe cei din jurul tau.