Magnificent

O noapte magica. Stiam cu mai multe luni inainte ca o sa ajung la Roma sa imi vad trupa preferata in concert, dar nu am realizat asta cu adevarat decat atunci, pe stadionul Olimpic, cand o mare de oameni aclama isterica si din toate directiile se vedeau bliturile dornice sa imortalizeze intrarea in scena a celor de la U2.
Si-au facut aparitia cu jumatate de ora mai tarziu fata de programul initial...au fost 30 de minute lungi in care toti cei prezenti pe stadion au aplaudat, au facut valuri, au tropait din picioare, au aclamat...si nebunia a atins punctul culminant cand membrii trupei si-au facut aparitia la intrarea pe stadion: 75000 de oameni s-au ridicat si au inceput sa aplaude, sa tipe; bliturile aparatelor de fotografiat erau mai ceva ca o invazie de licurici; toata lumea incerca sa surprinda momentul pe camera video, telefon, aparat sau direct in suflet. Odata ajunsi pe scena publicul a fost la picioarele lor: nimeni in jur nu se auzea facand galagie, toti sorbeau din priviri scnea si ecranul urias de deasupra scenei pentru a surprinde fiecare miscare a trupei; fiecare final de melodie era urmat de un ropot de aplauze.
concertul nu a fost lipsit de momentele umanitare...efectele de lumini au dat un plus de maretie evenimentului; Bono este de invidiat pentru dinamism; la cei 50 de ani ai lui a alergat pe scena si pe cercul exterior...s-a agitat...a cantat...a pus suflet si a daruit publicului o noapte de neuitat.
e greu sa exprim in cuvinte ce am simtit. pe parcursul concertului am trecut de la fluturasi in stomac la aparitia formatiei - la incantare cand am auzit pentru prima data pe viu vocea lui Bono - bucuria de a trai un astfel de eveniment - nostalgie la melodii precum One, Mysterious Ways sau Until the end of the world - sentimentul ca se taie respiratia si ochii sunt invadati de lacrimi in momentul in care trupa a inceput sa cante "I Still Haven't Found What I'm Looking For" si toata sala era in picioare si canta melodia. Melodia era semnal de incepere pentru o coregrafie speciala; am avut norocul sa fiu in tribuna care a participar la un moment cu totul si cu totul aparte: atunci cand a inceput melodia "I Still Haven't Found What I'm Looking For" ne-am ridicat cu totii in picioare si am tinut deasupra capului o foaie de hartie pe care am gasit-o pe scaun la intrarea pe stadion. Noi am avut o bucata de hartie alba - eram o parte din litera E care alcatuia cuvantul "One". Momentul a iesit superb. Bono s-a oprit din cantat, a oprit si instrumentele si se uitau toti cei patru membrii ai formatiei la tribunele unde se vede scris cu alb pe fundal rosu "One" si in laterale steagul Irlandei si cel al Italiei si toata multimea adunata acolo canta in locul lor.
(scurt filmulet cu coregrafia din pacate nu are si sonorul din sala)

am avut placerea sa ascult si melodii mai vechi care m-au facut sa indragesc aceasta trupa (One, With or without you, Sunday Bloody Sunday) dar si melodii de pe ultimul album (concertul s-a incheiat cu melodia care imi place cel mai mult de pe acest album: Moment of surender).


au fost doua ore magice. Bono si colegii sai de trupa au dovedit ca isi merita renumele: de la vocea inconfundabila - la miscare scenica - la pregatirea atenta a fiecarui detaliu al spectacolului - la interpretarea deosebita a portiunii din melodia Miss Sarajevo interpretata in versiunea initiala de Pavarotti - la felul in care a aratat tuturor ca isi face meseria cu placere, cu pasiune...au aratat ca sunt un grup de prieteni care au ceva de spus lumii si o fac atat de bine de atata timp.
"I was born to sing for you

I didn't have a choice but to lift you up
And sing whatever song you wanted me to"