am obosit

poate e criza sau poate doar rautatea orasului a inceput sa isi puna din ce in ce mai mult amprenta; peste tot numai secrete si discutii pe la colturi; daca ti se spune ceva invariabil la sfarsit ti se adauga "dar tine pentru tine". daca ceri cuiva ajutorul fie iti rade in nas, te duce cu vorba sau pur si simplu iti urla in gura mare cum trebuia sa faci de parca tu esti ultimul prost si era normal sa stii tot; m-am saturat de oameni care iti raspund la orice cu un oftat grav si isi dau atata importanta de parca numai ei si grijile lor sunt pe pamant si tu esti o simpla insecta pe lumea asta; ba chiar o insecta norocoasa ... ca doar ii cunosti pe ei.
m-am saturat sa vad mutrele acre cand pun o intrebare, de parca e un favor simplul fapt ca ma asculta; m-am saturat de lasat lucrurile asa doar pentru ca ne-am obisnuit cu ele; am obosit sa tot aud "ei, de parca nu stii ca asa e el / ea" ori de cate ori cineva in jur nu isi face treaba sau are un limbaj deplasat;
de ce nu putem raspunde amabil cand suntem intrebati ceva? de ce trebuie sa umilim un om inainte sa il ajutam? sa il punem sa isi calce pe mandrie si sa intrebe de cateva ori inainte sa ne decidem daca ii raspundem sau nu si eventual atunci sa o facem cu un aer superior; de ce nu putem respecta intimitatea si dreptul la o viata privata a celor din jur fara sa sunam ori de cate ori avem o problema de serviciu de care ne amintim deabia dupa ce am plecat de la biroiu; de ce trebuie sa facem scandal ca sa iesim in evidenta? de ce nu putem fi remarcati doar pentru ca ne-am facut treaba sau pentru ca am ajutat un coleg care avea nelamuriri?
acum daca esti amabil esti luat de fraier; cel la care apeleaza ceilalti cand ei nu au chef sa faca ceva...cei dupa care pot copia cand nu au chef sa isi forteze neuronul sa produca o idee. am ajuns la un punct in care refuzam sa punem mintea la contributie; stim numai sa avem pretentii; sa aratam cu degetul pe cel de langa noi care a gresit, fara sa ne uitam la noi cum ne purtam.
de ce trebuie eu sa ii accept si sa ii inteleg pe cei din jurul meu asa cum sunt dar ei sa imi atraga mie atentia cand am un comportament pe care ei il considera deranjant? e usor sa arati cu degetul, sa gasesti defecte in stanga si in dreapta, decat sa analizezi ceea ce zici si faci. am inchis ochii de multe ori si am tot dat o noua sansa, crezand ca a fost o intamplare...dar de fiecare data am ajuns sa regret - odata iertata o greseala ii face locul uneia noi.
recunosc, uneori ma las prinsa in nebunia din jur si raspund cu aceeasi moneda. partea trista e ca dupa asta tot eu am remuscari ... ma simt ciudat ca am spus ceva urat si imi vine sa imi cer scuze; de cele mai multe ori o fac...dar se pare ca si asta e un semn de slabiciune care atrage un comportament superior din partea celor din jur.

dar acum nu mai pot! am obosit sa ma las astrasa in mitocania din jur; nu asa am fost educata si nu in asa o lume vreau sa imi cresc copiii (bine, intai sa ii am...dar totusi). nu mai vreau sa ma prefac eu ca nu am auzit cand cineva injura mai ceva ca un birjar...naiva si eu sa cred ca daca am vrut sa lucrez in birou o sa am in jur numai oameni civilizati.
nu mai vreau sa raspund cu rautate...sa vanez greselile celor din jur; sa fac scandal pentru a primi ceea ce mi se cuvine sau numai pentru a fi bagata in seama. nu mai vreau "sedinte" si barfe pe la colturi; nu mai vreau sa aud "eh, asa e el / ea" si sa nu facem nimic sa indreptam un om care incalca orice regula sau nesocoteste orice sarcina de serviciu; vreau sa devin mai buna in meseria aleasa si doar atat, nu vreau politica; vreau sa pot invata de la cei din jur, fara sa imi fie rusine sa intreb.

acum cand ma gandesc la trecut realizez ca erau momente cand eram o familie, eram colegi in adevaratul sens al cuvantului...imi e greu sa imi explic cum s-a ajuns aici. probabil situatia incerta din jur ne-a adus aici, a scos la iveala ce e mai rau si mai urat in noi; probabil instinctul de supravietuire si-a spus cuvantul si am inceput sa ne aparam pe noi si sa ii eliminam pe cei din jur. haideti totusi sa ne amintim ca suntem oameni, sa scoatem din nou la suprafata bunatatea si intelegerea pentru cei din jur; sa incercam macar sa ii privim cu ingaduinta pe cei care gresesc, daca nu chiar sa incercam sa ii intelegem si sa ii ajutam. poate asa o sa inceapa si ei sa fie mai buni...poate asa o sa reusim, macar in lumea mica din jurul nostru, sa reinviem umanitatea si bunul simt. sa facem un exercitiu: in fiecare zi sa ne oprim inainte de a rani un om si sa incercam mai bine sa il intelegem; sa ajutam un om dezinteresat si fara sa ii reprosam nimic (prin cuvinte, gesturi sau tonalitate); sa incercam noi sa fim mai buni si apoi sa asteptam asta de la cei din jur.